8 momente care mi-au marcat 2016

Tocmai ce s-a împlinit o săptămână de la revenirea din SUA și un an de când m-am angajat oficial, la Guvern (neoficial, am făcut și eu săptămâna mea de voluntariat, ‘până mi-au ieșit actele’). Mai jos, câteva din momentele care m-au marcat în acest an:

Final de iunie 2016, județul Bacău: Sărăcia aia absolută-absolută și bucuria aia reală

Am vizitat două familii în județul Bacău, unde am văzut sărăcia absolută. Folii de plastic în loc de geamuri, case formate dintr-o cameră–patru pereți, fără hol, miros închis. Una dintre case adăpostea o sobă, două paturi și o familie formată din 7 membri (mama, 24 de ani, având deja 5 copii, primul făcut la 14 ani, imediat după ce s-a luat cu tatăl copiilor, cu doar câțiva ani mai mare ca ea). Slabi, bolnavi, doar 2/3 dintre copii au nașterea înregistrată (caz fericit, aș spune). Unul dintre copii este premiant și face zilnic naveta, iar părinții sunt tare mândri.

În clasele 1-8 am tot băgat lemne în foc ca să ne încălzim sala de clasă, și tot la școală toaletele erau, desigur, la loc de cinste în fundul curții, iar iarna îmi înghețau pantalonii în vine, că abia se mai țineau cei trei pereți pe care scria WC, iar vântul sufla prin toate părțile. Dar ce am văzut în Bacău depășește cu mult orice limită de sărăcie cu care eram eu obișnuită. Însă copiii aceia știau să râdă cu poftă, să se bucure că au văzut o minge, să prețuiască o îmbrățișare. Mi-am reamintit să mă bucur de lucrurile simple, dar și că trebuie să muncesc mai mult, mai bine, pentru cei ce nu pot.

Mijloc de noiembrie 2016, Washington D.C.: We keep it low for now

Încep să fiu tare îngrijorată pentru că cercetătorii din Gambia nu-mi mai răspund la e-mailuri și au telefonul închis. Nu știu dacă sunt bine sau dacă au decis să renunțe la cercetare, așa cum a făcut-o ultimul cercetător. Primesc, într-un final, un scurt e-mail, de pe altă adresă de e-mail, în care îmi spun să nu-mi fac griji, o sa-mi trimită restul cercetării lor, dar doar după alegeri, pentru că acum sunt căutați de către sistem și se ascund. Aflu că au mai fost arestați și bătuți în trecut. Știu că fiecare apel ne e ascultat așa că nu-i mai sun. Și în alte țări, găsesc numele unor cercetători cu care lucrez sau pe care i-am intervievat la indicatorul 69. In practice, no NGO employees were killed, imprisoned, interrogated, threatened or physically harmed in the past year. Realizez că totuși, România stă bine la capitolul acesta. Doar adevărul e pus la zid, dar nu avem un indicator pentru el.

Inceput de noiembrie 2016, Washington D.C.: Oh, there’s bureaucracy?

Am organizat un eveniment numit ‘Voices from the ground or how to work better together in international development’, cu scopul de a aduce față în față lucrătorii în limbaj de lemn din DC cu colegii mei din CSP, care lucrează grassroots. Puteți citi în link cum a fost evenimentul, dar o mică remarcă a unei directoare de mare ONG mi-a rămas în minte. This event helped me realize that we should double check our partners at local level. We didn’t realize that our bureaucracy is so big that only a handful of specialized NGOs can access our grants, while other grassroots organizations close down due to lack of funding.

Inceput de ianuarie 2016, București, clădirea Guvernului: Note, note și ștampile

Am făcut trei cereri, cu câte două semnături și câte două ștampile, pentru a primi un coș de gunoi (din acela basic, am văzut unul la fel din Auchan, la câțiva lei) și încă trei pentru a primi un scaun de birou care este cât de cât funcționabil. De renovat nu se pune problema, așa că aducem tablouri de acasă pentru a ascunde murdăria de pe pereți. Câteva luni mai târziu, neavând scaune în birou și urmând să primim un ambasador în întâlnire, Valeriu și cu mine “împrumutăm” o canapea și două fotolii de pe holul guvernului, până se termină acea întâlnire.

Final de decembrie 2015, București, clădirea Guvernului: Simply Chiru

Pe 31 decembrie, la ora 17.00 avem interviu cu Chiru. O văzusem la o conferință în Cluj, cu câteva luni înainte și mi-a plăcut tare atitudinea ei. Aveam nevoie să completăm cabinetul, așa că, după ce multe persoane ne-au refuzat, pe motiv că salariu e mic sau că își strică reputația lucrând în administrație, Chiru a venit ca o minune.  Pe 2 ianuarie ne-am regrupat la Guvern, toți trei, dezbătând strategiile relevante pentru munca noastră și îngrozindu-ne de câteva din proiectele care așteptau să fie aprobate. Chiru va deveni colega mea de suferință și de râsete, iar după ce voi pleca în State, va rămâne om de nădejde la Ministerul Muncii. Este genul de om care și-ar da fiecare minut din zi sau noapte pentru a-i ajuta pe alții.

Început de august 2016, Georgetown: Let’s see the bright side

Sunt cu ceilalți 93 de colegi din program. Mâncăm, ne simțim bine, încercăm să ne adaptăm diferențelor culturale. Ne prindem mai greu că “How are you?” este, de fapt, un “Hi” și că nu se așteaptă nimeni la un răspuns. Aflu că am colegi din țări în care nu există acces la WhatsApp, la Facebook și că unii dintre ei au fost arestați în trecut pentru munca pe care o fac. Le văd autocenzura de a vorbi despre lucruri care țin de sistem, ci schimbă mereu subiectul spre mici proiecte de îmbunătățire a calității vieții, reciclare, mediu. Realizez că suntem destul de norocoși în România, chiar și cu protestele de stradă în care se aruncă cu gaze. Nu avem jurnaliști omorâți sau arestați. Dacă e nevoie, se vând singuri pe niște gologani, dar măcar au de ales.

Final de aprilie 2016, Muzeul Antipa: Când scăpăm de rasism?

M-am alăturat și eu copiilor din Ferentari în vizita lor la Antipa. Nu mai zic de bucuria din ochii lor, căci și eu am fost la fel, văzându-i pe ei. Din păcate, am auzit în spatele meu o doamnă ‘bine’, plimbându-și copilul: “Iar au adus țiganii la muzeu, nu pot să-i țină acasă“. Am auzit eu, dar și cei trei copii pentru care eram ghid. S-au întristat, au lăsat capul în jos și au lăsat doamna bine să meargă mai departe, spunându-mi: “Lăsați-o, doamna, că nu știe ce spune“. Când o să terminăm oare cu rasismul în România?

Mijloc de septembrie 2016, Washington D.C., McPherson Square: De aproape, veverițele devin șobolani

Am ajuns în D.C. de o lună și sunt uimită de asfaltul fără greșeală, de regulile din trafic care sunt respectate, de multitudinea copacilor și de aerul care nu miroase urât. Este vreo 9 seara și merg spre metrou. Sunt la vreo 5 străzi de Casa Albă, dar observ pentru prima oară oamenii străzii care dorm în parc. Mai observ vreo 10-15 veverițe care mănâncă ceva, aproape de aleea pe care merg eu și lângă o bancă pe care doarme cineva. Cum sunt fascinată de veverițele din D.C. și de cât de domesticite sunt, mă apropii, doar să observ că sunt cei mai mari șobolani pe care mi-a fost dat să-i văd. În zilele următoare, încep să văd sub poleiala D.C.-ului segregarea, conceptul de projects, gentrification, care e treaba cu sistemul medical. Tot e mult mai bine ca la noi, dar sub poleială, mulți șobolani se ascund. Ca la noi, ca oriunde, cred.

Au mai fost și alte momente, desigur. Două dintre cele mai intense experiențe personale și profesionale s-au întâmplat în 2016, așa că jurnalul meu este plin. Dar micile momente, pe care eu le interiorizez și din care învăț, fac diferența.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s