4 povești cu o Zână care mă inspiră

Duminică, 12 februarie 2017, Școala 136, Ferentari

Am lucrat cu Zâna azi, iar timp de 2 ore am citit, am repetat tabla înmulțirii cu 4, 6, 7, 8 , 9 și 10, am făcut adunări și scăderi mai complexe și a scris o compunere. Azi a trebuit să mă rog de ea să luăm 5 minute de pauză pentru că eu nu mai puteam să mă concentrez. In iulie, când am lucrat ultima oară cu ea înainte de a pleca în SUA, la fiecare 5 minute trebuia să se ridice de pe scaun și să facă ceva: să meargă la baie, să bea apă, să se certe cu cineva, să mai bea o dată apă, apoi își aducea aminte că nu s-a spălat bine pe mâini. In iulie nu știa toate cifrele, cu greu citea vreun cuvânt, iar de scris o compunere nici nu se punea problema.

Intre timp, Zâna a prins încredere în sine și parcă a prins aripi. Evoluția ei de la o săptămână la alta, pasiunea cu care lucrează, bucuria din ochii ei când a citit singură o carte în decurs de 2 ore, nu sunt minuni. Nici pe departe. Este doar încredere că poate și ea, la fel ca toți ceilalți, că nu mai este ultima. Simt și eu un pic din bucuria asta de fiecare dată când un prieten din cealaltă parte a lumii îmi scrie ca să-și exprime admirația pentru rezistența noastră, din Piață.

16299336_1650784374948100_5016194422363698060_n

Duminică, 12 februarie 2017, Piața Victoriei

E frig tare. E prima dată că simt că-mi îngheață picioarele în bocancii de hiking în care îmi e de obicei cald. Dar mai tare mă doare că suntem cam puțini în piață—speram să fim aproape de numărul din duminica trecută, dar abia dacă numărăm 50.000 de oameni. Protestul pare mai degrabă o adunare socială și varianta low cost a ieșitului în club. Mă întreb dacă mâine vom fi măcar 2-3.000 de oameni. M-am așezat exact la granița dintre galben și albastru și facem steagul uman. Am ajuns cam târziu și nu am foaie, dar improvizez cu o imagine albastră de pe telefon. Apoi, un domn în vârstă, îmi atinge brațul și-mi arată ceva de pe telefonul său, afișând o fericire pură. Nu un zâmbet, ci efectiv, o fericire din aia pe care probabil o vezi când ți se naște copilul. Îmi arăta poza cu steagul uman, proaspăt urcată pe unul din site-urile de știri.

M-am rușinat de gândurile mele de mai devreme. În loc să mă supăr pe cei care au stat acasă, mi-am dat seama că trebuie să mă bucur și să fiu recunoscătoare celor care înghețam în piață, de dorința noastră de a rezista, pentru o Românie în care să ne regăsim și mâine. Vă mulțumesc, fraților! Ca și Zâna, mă exprim cu voce mai tare, cu o mai mare mândrie pentru ceea ce fac în acel moment, pentru că știu că astfel voi adormi mai împăcată cu mine.

16722748_1667555279937676_9057455734666255630_o

Duminică, 12 februarie 2017, Școala 136, Ferentari

Zâna i-a dat Nicoletei niște foi din caietul ei. Cu Nicoleta se certa de fiecare dată și de multe ori se lăsa cu plânsete și înjurături. Dacă le puneam la aceeași masă, era crunt și deloc bine pentru nervii mei, pentru că se luptau la propriu pentru atenția mea și nu se puteau concentra la teme. Nicoleta tocmai s-a dus de bunăvoie să lucreze cu o altă doamnă, după ce i-am explicat că doamna nouă are nevoie să se simtă binevenită la club.

In SUA, colegii de la Global Integrity mi-au spus că modelul OpenGov Hub poate fi exportat cu ușurință și în alte țări și poate începem cu România. M-am gândit acolo că nu ar putea merge la noi așa ceva (un co-working space pentru 35-40 de ONG-uri cu activitate și surse de finanțare care se suprapun). Să-mi fie cu iertare, dar în anii trecuți am văzut o grămadă de suspiciune și teamă ca altcineva să nu fure idei sau granturi de la parteneri, uneori o fi fost pe bună dreptate, nu știu. Dar în ultima lună, de când cu amenințarea OUG-ului buclucaș, m-am trezit discutând și lucrând voluntar cot la cot cu niște oameni pe care nu i-am văzut în viața mea, dându-ne încredere, am realizat că am idei de proiecte similare cu alți ‘lunatici’ (cum îmi spune sora-mea care nu înțelege de ce nu merg să fac bani în corporații și-mi număr banii de chirie). Nu ne-am ascuns, nu ne punem să facem concurență care implementează primul ideea, ci o să lucrăm împreună. Cel puțin în bula mea, în fața răului, ne solidarizăm, lăsăm ego-urile la o parte și ne punem să lucrăm. Am încredere că se poate, la fel cum Zâna și Nicoleta sunt prietene și astăzi s-au ajutat.

Luni, 13 februarie 2017, Palatul Parlamentului

Nu m-am prins că am intrat într-un lift cu liftieră, așa că dau să apăs pe buton. Nici nu apuc să mă apropii măcar de butonul buclucaș, că primesc una bună peste mână: “Aici doar eu apăs pe butoane! Eu de ce mai lucrez aici?” O a doua liftieră mă ia la rost (îmi dau seama că făceau schimb de tură) : “Unde te crezi aici?”. N-am știut cum să reacționez, așa că la prima oprire am zis „ziua bună” și am ieșit să iau un lift mai mic, fără ajutoare. A fost o bună aducere aminte că status-quo-ul nu se va schimba fără a riposta, a ne da una peste mâini. Nu-i nimic, chiar dacă ne doare, tot mergem mai departe. Ca Zâna, pentru care nu a fost deloc ușor să ajungă până aici și cu toate astea, tocmai a citit o carte din scoarță în scoarță!

Până când o să merg iar la Club ca să lucrez cu Zâna, #rezist.

16587017_1663269043699633_3350598866234374066_o

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s